Jurnalul primei călătorii în Madagascar

Cu ajutorul Domnului si destul de multa rabdare am reusit sa calatoresc cu bine pana in Antananarivo. Zborul a durat cam 11 ore, dar am intarziat in aeroportul Charles de Gaulles inca o ora si jumatate pentru ca s-au ratacit din bagajele pasagerilor prin aeroport, in statiile lor de bagaje, si au trebuit sa le recupereze.

Desi in Antananarivo este iarna, afara sunt in jur de 15 C, iar noaptea temperaturile scad pana in jur de 5C. Cu toate ca ceilalti pastori din echipa au purtat in timpul zilelor maneca scurta si inca ceva pe deasupra in timpul serii, eu au purtat tot timpul din cauza bronsitei haine cu maneca lunga. Seara, la ora 17.00, cand se lasa intunericul, brusc umiditatea creste, iar temperatura scade. In timpul verii, imi spuneau unii dintre malgasii cu care am discutat, temperaturile merg spre 25 - 30C, dar umiditatea este mai mare, ploua in fiecare zi.

Am fost cazati la Centrul Fitahiana – care inseamna ,,binecuvantare”, un complex de cateva cladiri (casa, casa de oaspeti, centru medical, scoala, atelier, garaj) – inceput acum 12 ani, iar de opt ani aflate sub coordonarea unui pastor din Franta venit ca misionar in Madagascar. Centrul Fitahiana s-a ocupat de-a lungul existentei sale de scolarizarea a peste 300 de copii de diferite varste – cu un minim de participare financiara din partea parintilor si cu sustinere din afara tarii, in special din Franta. Ei au infiintat si un cabinet medical – pentru copii si familiile lor si un cabinet stomatologic. Toate sunt cu plata, dar preturile sunt accesibile pentru oamenii saraci din zona in care se afla centrul. Copii care sunt in scoala acum – 6 clase x 30 elevi = 180-200 elevi, primesc in fiecare zi o masa gratuita si dimineata un pahar cu lapte, inainte de inceperea orelor.

Primul soc cultural l-am avut in timpul primei zile cu lumina, ca veniseram seara, iar de la aeroport la centru nu prea am vazut nimic. Dimineata, cand am mers inspre oras si am vazut saracia si mizeria de aici am ramas blocat. Am zis: ,,Nu se poate! Nu asa l-am vazut in poze!” Parca pastorii organizatori au pregatit special calatoria ca sa avem in fiecare zi cate o tresarire puternica, cate un soc care sa ne aminteasca cat de binecuvantati suntem noi in tarile din care venim si ce mare este nevoia de aici.

Am vizitat putin orasul, am fost intr-o piata agro-alimentara si cand am vazut carnea de pe tarabe – fara cele mai minore conditii de igiena, dupa regulile noastre - mirosea ingrozitor si gaseai tot ce doreai: inima, stomac, carnati, carne tocata, etc, dar nu stiu daca eu le-as fi cumparat. Mi s-a intors putin stomacul pe dos si inima mi s-a cutremurat. Mi-am zis atunci: Eu nu mai vin in Madagascar! E prea multa mizerie!

In acea seara am stat si am plans si m-am intrebat ce caut eu acolo. M-am intrebat daca Domnul chiar ma vrea cu adevarat in Madagascar si daca toate lucrurile nu au fost doar o inchipuire. M-am intrebat daca nu e dorinta mea de a epata inaintea oamenilor din bisericile romane. Mi-am dat seama ca nu te poti juca cu vorbele, ci trebuie sa iti asumi realitatea pe care o spui in fata altora. Chiar am trait o adevarata framantare. Mi-am dat seama ca inainte de a veni aici, poate ar fi indicat sa o aduc pe sotia mea sa vada realitatea. In poze pare a fi exotic si interesant aici. Cand realitatea te asalteaza cu mirosurile ei puternice, cu agresivitatea oamenilor – care vazandu-te alb, cred ca esti plin de bani, cu mizeria si saracia ce o vezi zi de zi, cu grija pentru propria siguranta, cu mirosul oamenilor din alta rasa, cu galagia ce iti asalteaza intimitatea, cu greutatea comunicarii cu oamenii, trebuie sa te gandesti bine inainte de a te mai intoarce.

Discutau oamenii din echipa noastra, unii cu experienta mare pe campul de misiune din diferite tari de pe continentul negru despre diferenta dintre Africa si Madagascar. Daca in Africa este saracie, dar este ascunsa de oameni, aici saracia si mizeria sunt afisate in strada. Dar nu doresc sa blamez aceasta tara, pentru ca ma simt binecuvantat ca am ajuns aici si as dori sa ma reintorc in aceasta insula. Cred, inca odata o spun, ca Domnul ne-a chemat sa venim aici si sa punem in masura in care El ne ofera oportunitati si ne deschide usile, abilitatile si daruirea noastra la lucrarea Imparatiei Sale. Si nu numai noi, ci sper ca multe dintre bisericile romanesti din tara si diaspora sa se roage si sa se implice in sustinerea acestei lucrari.

Celelalte zile au fost foarte ocupate, de dimineata pana seara. A inceput anul scolar si in Madagascar si proiectul francez pe care l-am vizitat are peste 300 de copii pe care i-au instruit si ii instruiesc intr-o scoala pe care au inaugurat-o de cativa ani si care doreste a ajuta familiile foarte sarace din cartierul in care se afla scoala. Am participat, asadar, la festivitatea de deschidere, cu rugaciune si binecuvantari, am fost in inspectie in salile de clasa – 6 sali cu aproape 30 de scolari fiecare – scoala primara, copiii au cantat cantece, profesoarele au fost incurajate, felicitate si au primit cate un mic cadou de la noi.

Am fost la tara de doua ori si am fost surprins de saracia in care traiesc oamenii, de simplitatea din casele lor, dar si de faptul ca ei sunt harnici si muncesc pe campurile de orez din apropiere. Pastorii francezi comentau despre aceasta contradictie in termeni – oameni muncitori, dar extrem de saraci, punand aceasta situatie dificila a tarii pe seama faptului ca oamenii, chiar si unii crestini practica un ritual de inchinare catre stramosi, un cult al mortilor foarte puternic inradacinat si cu ritualuri si jertfe animale care isi au origine demonica. De fapt, gropile mortilor – un fel de capele mai mici – cat o camera, sunt mai frumoase decat casele oamenilor, iar oamenii au obiceiul ca in timpul anului sa intre in aceste gropi si sa stea de vorba cu stramosii lor, apoi ii scot afara si ii sarbatoresc – o sarbatoare la nivel national.

Cum parasesti orasul si drumul national, peisajul este de-a dreptul salbatic, frumos, divers si exotic, cu vegetatie diversa - pentru turisti, dar extrem de inaccesibil pentru masini. Drumurile sunt foarte abrupte, din pamant batatorit in timpul secetos, adica iarna si pietre mari, iar in timpul verii, cand ploile le fac impracticabile, singurul mijloc de transport ce are eficacitate sunt vacile lor – zebu – care pot sa le strabata, injugate la carele lor cu o singura pereche de roti din lemn.

Am vizitat si cateva familii care au o situatie mai precara si sunt ajutati de catre Centrul Fitahiana (Binecuvantare – in malgasa), iar situatia lor era extrem de rea. Inchipuiti-va 8 persoane inghesuite in aceeasi camera, cu pereti din lut si acoperis de stuf, 4 dorm in pat si 4 dorm pe jos. Un om isi facea un acoperis la nivelul solului, un acoperis triunghiular din bucati de pari, pe care urma sa il acopere cu stuf sau cu bucati de ceramica, dar nu avea bani sa isi cumpere si caramizi sa isi construiasca niste pereti – desi aici caramida se gaseste din belsug, asa ca urma sa traiasca cu familia sa doar sub acoperis. Era incredibil sa vad asa ceva!

Am mers cateva ore intr-un sat in care se implicasera fratii de la centru si am vizitat o biserica mica, in care ei renovasera cate ceva cu ajutorul Bisericii Penticostale Romane din Paris. Copiii au cantat – toti erau desculti, ca si parintii lor, ne-am rugat, am lasat cateva cadouri si am intrat in casa pastorului. Nu imi venea sa cred ca pastorul locuieste intr-un fel de bordei impreuna cu sotia lui si cei patru copii. O singura camera cu un pat de spital fara saltea pe el si un pat cu saltea, o masa si cateva poze si cruci atarnate pe perete erau singurul lor avut. Dulapul, o ata agatata dintr-o parte in alta a camerei, peste care erau aruncate destul de neglijent cateva haine – costumul pastorului. Ne-am rugat cu ei si i-am ajutat si pe ei cu niste bani. Unul dintre copii plangea zgomotos cand i-am facut poze cu blitzul aparatului foto. S-a speriat probabil foarte tare. Ca de fulgere.

Duminica dimineata am fost la o biserica internationala. Spre suprinderea mea, biserica era condusa de o femeie, pastor, malgasa de origine. Daca pastorul este bolnav sau plecat de acasa, sotia lui ramane pastorul principal al bisericii, care conduce biserica ca si cum ar fi pastorul principal. Singurul lucru pe care nu-l fac este sa isi puna mainile peste bolnavi si sa dea cina, in rest fac toate slujbele pastorale. Timpul de inchinare in cantare a fost excelent, in engleza, franceza, malgasa – au un dar malgasii in ceea ce priveste cantarea. Apoi unul dintre pastorii francezi cu care am fost – Alepian Jean, a avut o marturie despre viata lui, convertirea lui si despre umblarea lui cu Domnul. La sfarsit, pastorita bisericii i-a cerut pastorului Alepian sa se roage pentru oamenii cu probleme din biserica, fapt ce a starnit o coada lunga care i-a luat pastorului destul de mult timp sa o binecuvanteze. Era nevoie de o mana de ajutor acolo, dar eu nu eram decat un simplu diac, iar diacii nu sunt prea importanti in cultura lor.
Am fost surprins de faptul ca pastorii sunt foarte importanti pentru ei, iar ceilalti, diaconii, prezbiterii, sunt second hand in ceea ce priveste slujirea. Ei sunt folositi doar pentru treburi administrative. Unde am fost prezentat ca diacon - ,,diac”, am fost un simplu membru in biserica, dar unde am fost prezentat ca pastor, oamenii si-au aratat un mare respect pentru mine. Intr-o familie malgasa de medici, la sfarsitul unei cine, doamna doctor a spus in numele intregii familii ca este extraordinar de onorata sa aiba in casa ei patru pastori – eu nu eram intre ei, pentru ca ii spusesem inainte ca nu sunt pastor.

Cred ca aceasta este o problema ce trebuie reglementata cumva pentru campul de misiune – iti ofera acces in casele lor si in societatea lor, daca esti prezentat ca si pastor. Am observat ca pentru a le arata greutatea echipei cu care a venit, pastorul francez ma prezenta ca secretar de misiune sau se mai scapa si le spunea ca sunt pastor roumanin si nu diacon. Nu stiu pentru ce este asa, dar asa este cultura aici. Esti pastor – ti se deschid usile, nu esti pastor – esti un simplu strain pentru ei. Titlul conteaza foarte mult. Chiar si pentru un general al armatei malgase, unul dintre comandatii jandarmeriei (jandarmii in Madagascar au atat rol de protectie interna a tarii, rol de politie a circulatiei si rol de verificare a actelor in aeroport – cel putin la aeroport asa a fost) a fost o onoare sa invite cativa pastori in casa lui. Si ganditi-va ca era general.

Intr-o seara ne-a invitat acest general la cina in casa lui aflata intr-o baza militara. Dupa verificari minutioase, ni s-a permis intrarea in baza. Am avut un timp binecuvantat in casa lor, ne-a povestit multe lucruri despre situatia politica a tarii, despre faptul ca tara lor este binecuvantata cu diferite resurse naturale: lemn, nikel, pietre pretioase, petrol, dar nu exista oameni care sa le stie exploata pentru binele oamenilor, iar cei care le exploateaza o fac doar pentru binele lor propriu si nu al poporului, si alte lucruri de genul acesta. In trecut a fost ministru al tarii, nu am retinut in ce post, si acum este unul dintre presedintii bisericii protestante si pastor intr-o biserica malgasa. El a fost curios sa stie cum este limba romana si m-a pus sa ii spun mai multe propozitii in aceasta limba. Avea niste cunoscuti ofiteri, care in trecut au fost in Romania pentru pregatire militara in cadrul artileriei si acestia ar mai fi pastrat o aducere aminte a acelor vremuri, infiintand un fel de club in care se intalneau si vorbeau romaneste. I-am propus sa imi ofere posibilitatea de a ma intalni cu ei, dar pentru ca nu exista o astfel de oportunitate in timpul care mi-a ramas de stat in Madagascar, am lasat asta pe cand ma voi mai intoarce in aceasta tara.

Ne-a cerut ajutorul spiritual – sa mergem sa ne rugam si sa predicam – nu eu, la un centru de leprosi de undeva din afara capitalei. O, zicea el, ajungeti in satul X si si va veti intalni la strada principala cu o echipa de cantareti cunoscuti din tara pe care ii va aduce soferul meu acolo, iar de acolo mai faceti inca 500 de metri pana la centrul medical unde sunt leprosii. Acesta se gasea undeva sus in munti. Deoarece clima din acel loc ar fi fost propice pentru ei, acolo s-a construit centrul lor.

Ne-am amuzat teribil cand a trebuit sa facem de la strada principala pana la leprozerie circa 6 km (am vazut placa doar la intoarcere). Ne tot intrebam daca nu cumva cei 500 de metri ai generalului sunt o unitate de masura pentru intregul popor malgas. De la 500 de metri pana la 6 km este o distanta destul de mare! De fapt, de cum am pus piciorul pe taramul malgas, cineva ne-a avertizat ca sigla malgasa este broasca testoasa – asa ca trebuie sa ne inarmam cu rabdare atat in ceea ce priveste statul la coada – in aeroport, ambuteiajele de pe strada – bara la bara, cat si in ceea ce priveste actele si aprobarile pentru diferite lucruri: constructii, viza, aprobarea de acte de vanzare-cumparare, etc.

Am petrecut cateva ore cu cei aproximativ 30 de oameni bolnavi de lepra si de alte boli – nu am inteles ce anume, am avut un timp bun cu ei in biserica, i-am vizitat in casele lor – e greu sa le numesti case. Putinele lucruri pe care le au fiecare in casa, boala care ii degradeaza fizic incet-incet (le cad bucati de carne de pe ei in timp), este completata de izolare si singuratate. Ce binecuvantati suntem noi fata de astfel de oameni! Am dus cu noi un sac de orez si alte lucruri si i-am oferit si pastorului care lucreaza intre ei ca si asistent medical niste bani. Ne-am rugat pentru fiecare dintre ei, ne-am rugat pentru ei in particular in casele lor, am incercat sa ii incurajam. Desi erau nenorociti in starea lor, am vazut ca cantau cu mare entuziasm cantarile Domnului.

In fine, zilele au trecut repede si echipa de pastori francezi s-a intors la casa lor. Eu am ramas in Madagascar privind cu nostalgie cum si-au facut bagajele si au suflat usurati ca se intorc in Franta. Eu am ramas la Centrul Fitahiana. La final de intalnire, pastorul Forschle mi-a spus foarte clar ca de acum sunt pe cont propriu. Din respect pentru mine si pentru lucrarea pe care o fac in tara, pot ramanea la centru pana cand am biletul de avion inapoi – adica pana in data de 25 septembrie, dar va trebui sa ma descurc atat cu mancarea, cat si cu deplasarea in oras sau unde mai am de mers. Nu mi-a picat tare bine asta, ca distantele in oras intre cartiere sunt foarte mari. Sunt 12 coline ,,sacre” pe care sunt asezate cartiere mari si ingesuite, iar intre ele legatura se face pe niste diguri pe care au fost turnate sosele, pline de gropi acum, inguste si destul de obosite. Pe ambele parti ale acestor diguri sunt campuri intinse de orez, pline cu apa, un fel de mlastini in tara noastra. Ori, sa merg singur pe mijloacele lor de transport – microbuze in care oamenii stau efectiv inghesuiti, e putin periculos pentru un incepator. Oricum, aveau dreptate. Ei au venit, au vazut si s-au intors. De acum, cine ramane, o face pe propria raspundere!

Asa cum am discutat si cand eram in tara pe e-mail, trebuiau programate niste intalniri cu inca doua echipe, AOG Madagascar si AMF Madagascar, sa discut cu ei despre lucrarile pe care le fac si sa imi fac o idee cum as putea fi util lucrarii lor.

Dupa ce am discutat la telefon cu oameni din ambele echipe, am programat cateva intalniri pentru timpul care mi-a mai ramas in Madagascar.

M-am intalnit cu doi dintre misionarii americanii care lucreaza cu AOG in Madagascar. Assemble de Dieu este Biserica Penticostala din Madagascar care este compusa din peste 800 de biserici locale. Sunt trei familii de americani care fac parte din AOG SUA si sunt implicati alaturi de aceste biserici. Au construit o scoala teologica cu predare pentru 3 ani la nivel national. Fiecare an cuprinde cam 30-35 de studenti, iar oamenii care se afla in cei trei ani de studiu totalizeaza cam 100 de studenti. Majoritatea dintre ei sunt pastori in diferite biserici din tara si vin sa se pregateasca intensiv – din octombrie pana in mai – fac cursuri la zi, trei ani de curs, iar apoi fie se intorc in bisericile lor, iar altii sunt tineri ce doresc sa devina pastori si plantatori de biserici. Cursurile se tin 4 zile pe saptamana, iar vineri-sambata-duminica se merge in evanghelizare si se ofera ajutor bisericilor care nu au predicatori, de genul practicii pastorale de la noi din tara. AOG Madagascar se ocupa si de un orfelinat cu aproape 40 de copii si o clinica mobila – o masina dotata cu echipamentul medical necesar pentru medicina generala. Cu ea se deplaseaza in localitatile rurale care sunt departe de oras, izolate si ofera consultatie si medicamente gratuit. In acelasi timp, acestor oameni li se vesteste Evanghelia si sunt chemati la o viata noua cu Hristos.

Dupa ce am discutat cu Nate  – presedintele AOG Mission pe Madagascar la telefon si dupa ce m-am intalnit cu doi dintre misionarii lor in Antananarivo, povestind despre toate aceste lucruri, am ajuns la concluzia ca am gasit ceea ce am cautat, ca mi-am atins scopul calatoriei.

M-au dus la Scoala Teologica si mi-au aratat salile de clasa, campusul, biblioteca, dar si nevoia de acolo. Am simtit in inima mea si am primit convingerea ca aici este locul pe care il doreste Domnul pentru mine. Am vazut si ca este un loc in care voi implini o nevoie a bisericilor penticostale din Madagascar, nevoia de echipare de oameni. Este ceea ce Dumnezeu m-a chemat sa fac si ceea ce fac cu mare pasiune si placere in Romania. Cred ca Domnul va folosi abilitatile si experienta de predare din Romania in cele doua scoli biblice in care am predat: Prodedicare si Elpis, precum si mai noua experienta de la CRST Agigea in aceasta tara.

Am fost atat de emotionat si fericit, incat nu pot se exprim acele sentimente in cuvinte. Am vazut cum lucrurile se leaga: chemare – Madagascar – echiparea de oameni – pregatirea inimii noastre pentru aceasta tara – venirea in Madagascar – dechiderea echipei americane – intalnirea cu presedintele Bisericii Penticostale din Madagacar: Oelinirina RAMAROSOM.

Wow, Domnul chiar m-a dat gata cu asta! Discutam cu barbatii cu care m-am intalnit, Aaron si Jay despre posibilitatea unei vize pe termen lung in tara si ei mi-au explicat procedura prin care cer acte pentru Magadascar si nevoia unei scrisori oficiala din partea presedintelui Bisericii Penticostale din aceasta tara care sa imi usureze venirea si primirea unei vize de rezidenta. Apoi, dupa doua ore, presedintele a venit in casa unuia dintre ei cu niste treburi. Nu am scapat ocazia sa fac o fotografie cu el, sa am dovezi evidente ca am vorbit cu el. Mi-a spus ca ma asteapta cu bucurie in lucrare, ca este nevoie si ca deja i s-a vorbit despre mine si despre ce as putea face acolo. Chiar am fost implinit sa vad o asa urare de bun venit! Slava Domnului!

Pasii pe care cei din AOG mi i-au propus au fost urmatorii: sa incep procesarea actelor primirii sub AOG Mission Madagascar, sa merg impreuna cu familia in Albertville, Franta, pentru cateva luni, unde este o scoala speciala si intensiva pentru invatarea limbii franceze si sa imi perfectionez franceza pentru a putea preda cursantilor cursiv, sa ne strangem fondurile necesare pentru a putea locui si trai in Madagascar, sa cerem viza pe termen lung in Madagascar si sa ne mutam pe mai multi ani acolo.

A fost una dintre cele mai frumoase zile de cand sunt aici. Am descoperit cum lucreaza Domnul de perfect. De ce zic asta? Unul dintre pastorii cu care m-am imprietenit din echipa franceza este pastor al unei biserici din Albertville, iar sotia sa a fost secretara a acelei scoli pregatitoare de misionari mai multi ani. El chiar mi-a spus ca se va interesa, daca inima mea inca va mai bate pentru Madagascar dupa aceasta calatorie, si va incerca sa gaseasca din toamna un apartament in cadrul campusului de pregatire intensiva in limba franceza – la pret redus, pentru a putea urma atat eu, cat si sotia mea cursuri intensive in aceasta limba.

Cred ca mi-am atins scopul pentru care am venit aici, dar voi mai vizita inca un proiect, cel al AMF Dijon din Madagascar. Il voi intalni pe Denis Garcia si vom discuta despre lucrarea lor: un dispensar, servicii medicale pentru copiii subnutriti, evanghelizare si plantare de biserici. Voi fi deschis la ce imi va spune, voi incerca sa vad lucrarea fara prejudecati, dar deja am convingerea ca am gasit locul in care trebuie sa ma implic.

Denis și Evelyn sunt în Madagascar de la începutul anului – preluaseră lucrarea unei familii din Franța, care s-au întors acasă. Viața lor fusese una de ,,aventură cu Domnul”. Zece ani petrecuți în Africa, locuind lângă vulcanul Kilimanjaro – acoperișul Africii, fiind vecini cu leii și cu triburile dure din Kenia, Denis pilota un avion cu care ducea ajutoare umanitare, medicale și evangheliști la diferitele etnii ce locuiau acolo și la care accesul era îngreunat din pricina distanței și infrastructurii. Locuiseră o vreme și în Nigeria – era timp de război și au ajutat și acolo tot în felul acesta lucrarea. Și-au crescut cele două fete acolo, cu toată viața grea pe care trebuiau să o ducă în astfel de zone. Acum erau în Madagascar și se ocupau de o clinică pentru copiii subnutriți. Inima lor bate pentru Hristos și pentru poporul malgaș, ieșirile cu elicopterul în junglă cu păstori malgași și doctori străini și dorința de a-și termina cât mai repede avionul ,,din garaj” pe care îl montează în scopul acesta m-au impresionat profund. M-a surprins încrederea lui copilărească în Hristos pentru fiecare lucru, oricât de mic ar fi fost el și cât de prietenos era cu toți cei pe care îi cunoștea. Reușeam să văd în omul acesta mic și acuns în fața unei bărbi stufoase pe Isus Hristos și căldura inimii Lui pentru oamenii pierduți.

Denis are o viziune mare – pe lângă ceea ce am spus că face și dorește să facă, ar dori să deschidă și un centru de studiu biblic în zona în care locuiește. Mi-ar plăcea să îi dau o mână de ajutor, după ce vom intra în ritmul nostru în Madagascar. Cred că Domnul va lega o bună prietenie între noi.

Astazi este joi, iar luni dimineata voi zbura din Antananarivo spre Paris. Acolo voi mai sta o zi, pana voi prinde legatura spre Cluj-Napoca. Mi-e dor de casa, mi-e dor de familie, mi-e dor de prieteni, mi-e dor de colegi, mi-e dor de biserica.

A fost o calatorie de orientare. Am venit cu un val pe ochi, dar realitatea mi l-a spulberat. La inceput am crezut ca NU ma voi mai intoarce in Madagascar, dar acum inima imi bate mai tare pentru aceasta tara. Am privit in aceasta seara pozele pe care le-am facut in Paris. Turnul Eiffel, cladirea bogat ornamentata a Muzeului Luvru, Gara Orleans, Biserica Sacre-Coeur, Champs Elysses, frumoasele strazi din Paris, cu copaci batrani si strazi pietruite, parcurile verzi, oamenii imbracati modern si elegant. Apoi am privit pozele din Madagascar, cu strazile murdare si pline de gropi, cu piete inghesuite, cu tarabe primitive, cu mlastini in care oamenii spera sa creasca orezul, cu pamantul rosiatic ce strajuieste drumurile, cu oameni saraci si amarati, cu oameni ce asteapta cu speranta fiecare zi, cu florile superbe ce explodeaza sub toata aceasta saracie si am inteles: trebuie sa ma intorc in Madagascar cu familia!

Comentarii