Proiectul Alfabetizare

Dumnezeu ne-a așezat într-un anumit context geografic când am ajuns în Madagascar, în cartierul Tomboarivo, unul dintre cartierele sărace ale orașului Antsirabe. Dar nu a făcut-o întâmplător, pentru că aveam o ,,misiune” de îndeplinit acolo, pe care nu o știam atunci.

În jurul nostru eram înconjurați din toate părțile de case malgașe foarte vechi și de bărăci din lemn sau din cărămidă, în care locuiau familii foarte sărace. Copiii acestor familii stăteau toată ziua pe stradă, și deseori priveau pe sub gardul nostru, din lipsă de ocupație. Se jucau pe stradă și în noroi toată ziua, unora dintre ei oferindu-le mâncare ocazional, că erau foarte flămânzi, iar acasă nu prea aveau ce mânca.

Începând cu ei cursurile de școala duminicală, am putut să vedem practic, nevoile lor și felul în care am putea să îi ajutăm pe ei sau familiile lor.

De ce stăteau pe stradă și nu erau la școală?

Zina avea 13 ani. O fetiță cu ochi inteligenți, dar murdară, tot timpul cu o șapcă murdară în cap și cu un frate mai mic în spate. Făcuse doar o singură clasă. Tatăl ei era trăgător de pousse-pousse, dar mai mult stătea și dormea pe el în stradă, că nu prea avea clienți, fapt pentru care nu aducea bani în casă, decât foarte puțini. Așa că, din cauza sărăciei, nici Zina, nici sora ei mai mare, pe care au trimis-o părinții la școală, nici frații mai mici nu au putut merge la școală. Zina făcuse doar un singur an de școală, dar apoi părinții nu și-au permis să o mai înscrie. Ce șansă pentru o viață normală au asemenea copii, fără să scrie și să citească deloc?

Ben și Jeremy – doi frați de 9 și 8 ani – toată ziua pe stradă. Tată alcoolic, despărțit de nevasta lui, cu 7 copii pe care i-au abandonat în voia soartei, fără să le ofere nimic, decât din când în când mâncare. Tatăl lor abia își plătea datoriile făcute la birt, vânzând tot ce aveau în cocioaba lor, până și patul de sub ei. Școală? Nimic. Viitorul lor nu prea se vedea roz.

Așa am început proiectul de Alfabetizare. Ioana a fost inima și mintea acestei lucrări frumoase, care numără acum 30 de copii.

În anul 2014, în luna februarie-martie, Ioana a început 2 întâlniri săptămânale cu 8 copii la noi acasă, pentru a-i învăța să își scrie numele și literele din alfabet. Grupul a crescut chiar la 12-15 copii, iar în proiect ne ajuta o fată, Lanto, care deja avusese parte de o educație bună, pentru că fusese ajutată în copilăria ei să aibă parte de școală de niște străini.

Apoi Ioana a pregătit copiii pentru anul școlar 2014-2015. I-a selectat cu grijă pe cei care chiar nu aveau posibilități financiare și erau săraci lipiți pământului și i-a înscris la o școală – Le Manoro, luând în responsabilitatea noastră tot ce ține de viața de școlar și de educația lor. Practic, ne-am ales cu încă 8 copii pe lângă cei 3 copii ai noștri, pentru care ne-am luat responsabilitatea de a ne îngriji în următorii ani,

I-am îmbrăcat pe acești copii, că aveau hainele rupte. Îmbrăcăminte și încălțăminte, rechizite, ghiozdane, taxe școlare, toate le-am acoperit cu ajutorul Bisericii evanghelice din România sau cu ajutorul unor familii inimoase, prieteni care au simțit alături de noi această povară. Pentru că unii dintre ei chiar răbdau foame acasă, i-am înscris la cantina școlii și le oferim o masă caldă pe zi.

Acum proiectul s-a dezvoltat. În anul 2015 am trimis la școală 20 de copii, iar la noi acasă pentru teme, exerciții și ajutor legat de progresul educațional vin 30 de copii, cu vârste cuprinse între 7 și 15 ani. Avem 2 profesori cu care lucrăm – domnul Fety, specializat pe fizică, matematică și chimie, lucrează cu cei mai mari și doamna Farah, lucrează cu cei mai mici. O echipă bună, cu care am obținut rezultate foarte bune ale copiilor la examenele naționale de stat.

Ben, care nu știa acum 2 ani să citească, este strălucitor nu doar în clasa lui, ci în toată școala Le Manoro. Zina, este un model atât pentru învățătură, cât și în ajutorul profesorilor, în clasa ei. Toți copiii au note bune, fiind în general între primii zece din clasă la învățătură.

Cu o armată de 30 de copii, dorim să continuăm acest proiect și în anii care vor veni, oferindu-le nu doar ajutor educațional, îmbrăcăminte și o masă pe zi, ci dragoste necondiționată, supraveghind atât creșterea lor educațională, dar și cea sufletească, ajutându-i să aibă speranță în Dumnezeu, încredere în ei, să lupte și să își îndeplinească visele pe care o copilărie în sărăcie și în lipsă era gata să le înăbușească. Dacă Dumnezeu ne dă sănătate și stăm în Madagascar încă 10 ani, ne-am bucura să îi vedem împliniți, la facultate pe unii dintre ei, cu o meserie bună în mână pe alții, bucurându-se de o șansă pe care numai un Dumnezeu iubitor o oferă oamenilor, un har la care ei, cât și noi am avut acces și care ne aduce mare împlinire în inimile noastre.